Viața, o călătorie

Mă declar și sunt un optimist convins, luptător, cu speranțe. Referitor la viață, dar și legat de boală. Prin asta vreau să încurajez, să ofer un sfat, să vă fac să zâmbiți pe voi cititorii și chiar să vă ajut dacă îmi este cu putință. Eu sunt vesel mereu, zâmbesc zilnic. Consider viața un dar de la Dumnezeu și merită trăită la maxim. Îmi place să mă bucur de tot ce mă înconjoară, de familie, de prieteni, de fiecare moment și trăiesc fiecare clipă că și cum ar fi ultima, fară a mă gândi la ziua de mâine. Viața este mult prea scurtă, dar cu siguranță este deosebit de frumoasă, plină de încercări și cu tot felul de momente, grele sau mai puțin grele, cu obstacole de care nimeni nu scapă, dar indiferent de ce se întâmplă, rămâi pozitiv, nicio situație nu este permanentă. După furtună, mereu apare curcubeul, după rău vine bine și invers. Trebuie să privim partea plină a paharului, să încercăm să rămânem optimiști și să zâmbim indiferent de situația în care ne afăm. Să nu cedezi! Cu toții t

Boala pe care o am eu se numește Distrofie Musculară Progresivă Duchenne, este o boală gravă, care evoluează constant și nu are leac momentan. Se manifestă prin slăbirea forței și a mobilității în mod constant iar cu timpul se atrofiază toți mușchii din corp, ajungând ca într-un timp foarte scurt să te trezești mobilizat într-un scaun cu rotile. Cum am ajuns în situația asta? Așa m-am născut, dar am descoperit boala în 2005 la Bucuresti, am putut să merg până în 2010. Ca să pot ține boala în parametrii normali urmez un tratament zi de zi cu Carnil (mai încetinește ritmul evoluției bolii) și Tonotil timp de 3 luni apoi fac pauză tot 3 luni. Sunt mai multe variante ale Distrofiei Musculare însă eu am forma cea mai gravă fiind întâlnite cel mai des la băieți dar sunt și cazuri la fete. Cum am descoperit boala? Toata faza cu descoperirea bolii a pornit când părinții mei au constatat că în timpul mersului unul dintre picioare îmi râmâne în urmă pe când eram mic. Văzând asta au decis să mear

Salut, Alex aici, sau Florin, te las pe tine să alegi și îți propun să ne cunoaștem mai bine (parintii imi spun Alex, prietenii Florin, dar eu prefer mai mult Alex). Am 23 de ani, sunt din Piatra Neamț și mă consider un mândru moldovean. Locuiesc cu ai mei dragi părinți, nu am frați/surori și nu am iubită.  Din cauza bolii mobilitatea mea și forța este afectată zilnic iar de câțiva ani sunt mobilizat într-un scaun cu rotile, 12 ani mai exact. Cu toate astea nu m-am lăsat împiedicat de circumstanțe. Am fost mereu în căutare de experiențe noi. Am vizitat împrejurimile cu familia, am căutat oameni cu care să leg prietenii, mai precis sunt un extrovertit care profită la maxim de orice oportunitate. Îmi place mult să socializez și să port discuții lungi cu prietenii mei. Deși avem opinii diferite am găsit mereu o cale de mijloc. Cu timpul ne-am împuținat, dar totul face parte din fluxul vieții, vorba aia “Nimic nu este întâmplător”, deoarece prietenii vin și pleacă. Marele principiu după ca

Interesantă, frumoasă plină de încercări, suntem zilnic provocați să luptăm, să trăim frumos, să zâmbim. Dar ce se întâmplă când viața te ia prin surprindere fix atunci când totul este minunat, când nimic nu îți poate sta în cale, când simți că atingi norii cu sufletul, fix atunci viața te coboară într-o mare necunoscută? Ce faci? Te scufunzi? Renunți sau lupți? Răspunsurile sunt că nu renunți, lupți și nu te scufunzi În această mare am fost aruncat și eu când de la o vârstă fragedă am fost diagnosticat cu o boală care părea a fi la început marele meu dușman, inamicul care avea să îmi reamintească mereu că timpul meu se scurge zilnic, mult mai repede decât ar trebui. O să mor. Atât de repede? De ce? Cu ce am greșit?   Renunț? Nu se poate, nu așa trebuie să se termine.  Cred că oamenii în cele mai mari impasuri trebuie să decidă ce au de făcut, cum se vor pregăti pentru marele impact. Asta am făcut și eu atunci, am decis să lupt, până la urmă ăsta a fost singurul lucru de făcut ca să po